Despre fericire…

Se spune despre un mistic sufist, Bayazid, că era un om extraordinar de fericit, aproape extatic. Nimeni nu îl văzuse vreodată nefericit, nimeni nu îl văzuse vreodată trist, nimeni nu îl văzuse vreodată mormăind nemulțumit sau plângându-se. Oricum ar fi fost – el era fericit. Nu era mereu bine, nu era mereu corect pentru alții. Uneori îi lipsea hrana, dar el era fericit. S-a întâmplat să trăiască zile întregi fără mâncare, dar el era fericit. Uneori nu mai avea haine, dar el era fericit. Uneori a trebuit să doarmă sub cerul liber, dar era fericit. Fericire lui a rămas netulburată. Era necondiționată.

A fost întrebat iar și iar, dar el râdea și nu spunea niciodată. Când era pe moarte, cineva a întrebat: „Bayazid, acum zi-ne secretul tău, soluția ta. Vei părăsi curând lumea. Care e secretul tău?” El a spus: „Nu e vreun secret. A fost un lucru simplu. În fiecare dimineață când deschid ochii, Dumnezeu îmi oferă două alternative. El spune: „Bayazid, vrei să fii fericit sau nefericit?” Eu răspund: „Doamne, vreau să fiu fericit.” Și aleg să fiu fericit și rămân fericit. E o simplă alegere, nu e niciun secret.

Încearcă și tu. În fiecare dimineață când te scoli, primul lucru pe care îl faci, hotărăște. Dacă te hotărăști să fii nefericit, nu e nimic rău în asta. E hotărârea ta. Dar apoi rămâi la alegerea ta: rămâi nefericit orice s-ar întâmpla. Chiar dacă câștigi la loterie, nu te îngrijora – rămâi nefericit. Chiar dacă ești ales prim-ministru sau președinte, rămâi nefericit, rămâi la alegerea ta. Și atunci vei vedea – poți rămâne nefericit, dacă alegi așa. Acelați lucru este adevărat și despre fericire. Dacă alegi, poți rămâne fericit.

– Întâmplare din „Călătoria devenirii Umane”, Osho, p. 44-45.

Testul celor TREI. O întâmplare despre Socrate

In Grecia antica, Socrate era foarte mult laudat pentru intelepciunea lui. Intr-o zi, marele filozof s-a intalnit intamplator cu o cunostinta care alerga spre el agitat si care i-a spus: “Socrate, stii ce-am auzit tocmai acum, despre unul dintre studentii tai?”

“Stai o clipa” ii replica Socrate. “Inainte sa-mi spui, as vrea sa treci printr-un mic test. Se numeste Testul celor Trei.”
“Trei?”
“Asa este” a continuat Socrate. “Inainte sa-mi vorbesti despre studentul meu, sa stam putin si sa testam ce ai de gand sa-mi spui.

Primul test este cel al Adevarului. Esti absolut sigur ca ceea ce vrei sa-mi spui este adevarat?”
“Nu” spuse omul. “De fapt doar am auzit despre el.”
“E-n regula” zise Socrate. “Asadar, in realitate, tu nu stii daca este adevarat sau nu.

Acum sa incercam testul al doilea, testul Binelui. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu este ceva de bine?”“
Nu, dimpotriva…”
“Deci,” a continuat Socrate, “vrei sa-mi spui ceva rau despre el, cu toate ca nu esti sigur ca este adevarat?”
Omul a dat din umeri, puțin stanjenit.

Socrate a continuat.

“Totusi mai poti trece testul, pentru ca exista a treia proba – filtrul Folosintei. Ceea ce vrei sa-mi spui despre studentul meu imi este de folos?”
“Nu, nu chiar…
“Ei bine,” a conchis Socrate, “daca ceea ce vrei sa-mi spui nu este nici Adevarat, nici de Bine, nici macar de Folos, atunci de ce sa-mi mai spui?”
Omul era invins si s-a rusinat.

(P.S: Ceea ce vroia sa-i spună era faptul ca Xantipa, sotia lui Socrate, il înșela cu studentul in cauza. 🙂 )

Cum să intri în rezonanță cu Dumnezeu, dând deoparte toate ideologiile

O poveste frumoasă despre un mistic sufist, Farid:

Într-o noapte, el visează că prin grația lui Allah a ajuns în paradis. și întreg paradisul e împodobit, peste tot milioane de lumini și de flori – se serbează ceva – și cântă muzica.

„Ce se întâmplă?”, întreabă el.
„E ziua de naștere a lui Dumnezeu”, i se răspunde, „și îl sărbătorim. Ai venit la momentul potrivit.”

Așa că se așează el sub un pom, ca să privească la ce se petrece, tocmai când o mare procesiune începe să se pună în mișcare pe drum. Un bărbat stă pe un cal.

„Cine e bărbatul acesta?”, se interesează Farid. „Nu-l cunoști? E Hazrad Mahomed”, i se răspunde. În spatele lui merg milioane și milioane de oameni, iar el întreabă: „Oamenii aceștia cine sunt?” „Aceștia sunt musulmanii, adepții lui Mahomed”, vine răspunsul. Apoi trece Iisus, iar în urma lui sunt milioane de oameni. Apoi trece Krishna în caleașca lui de aur, urmat și el de milioane de oameni. Și tot așa mai departe… procesiunea continuă, continuă, continuă.

Apoi, într-un final, călare pe un măgar bătrân trece un bărbat bătrân. În urma lui nu e nimeni, e singur. Uitându-se la acest om, Farid începe să râdă – e hilar, așa cum merge el fără să fie urmat de nimeni. Și de ce e călare pe măgar? Îl întreabă: „Dumneata cine ești, domnule? I-am văzut pe Mahomed, pe Iisus, pe Krishna, pe Mahavira, pe Budda – dumneata cine ești? Pari un fel de glumă! Și nu te urmează nimeni.

Foarte trist, bătrânul îi răspunde: „Da, sunt Dumnezeu. Azi e ziua mea. Dar oamenii au devenit  ba musulmani, ba creștini, ba hinduși, iar cu mine n-a mai rămas nimeni.”

Din cauza șocului, Farind s-a trezit. Le-a spus a doua zi discipolilor: „De acum nu mai sunt musulman. Visul acesta a fost o mare revelație. De acum nu mai fac parte din nici o religie organizată, ci voi fi pur și simplu eu însumi. Vreau să fiu cu Dumnezeu, cel puțin un om să îl urmeze pe el.”

Dezamăgirea

Unul din multele motive pentru care citesc și apreciez săptămânalul ”Literatura și Arta” este stilul textelor domnului Aurelian Silvestru. Întotdeauna sufletiste, cu lecții de luat aminte, cu o sămânță de înțelepciune, moraliste și deseori filozofice. Pe unele dintre aceste texte le decupez din ziar și le păstrez, cum făceam adesea în copilărie cu textele lui Vakulovski din ”Flux”.

Textul de mai jos, ”Dezamăgirea”, este unul care merită toată atenția. Se încadrează perfect în categoria ”Poveștilor cu tâlc” de pe blogul meu. Vă îndemn să-l citiți pe acest om și să vă bucurați de scrierile lui!

Dezamăgirea

Copilăria vine şi… trece. Tinereţea vine şi… trece. Şi doar bătrâneţea vine, dar… nu trece niciodată. S-ar părea că, ajuns în pragul ei, omul devine mai tolerant, mai înţelept, mai cumpătat. Gândul că în curând va trebui să treacă peste pragul Judecății de Apoi are efect stimulativ: îl face să-şi analizeze faptele, să
se pocăiască, să scape de invidie şi egoism. Întotdeauna oare?
Într-o poveste mai recentă, se spune că doi bătrâni au fost internaţi într-un spital oncologic. Ambii ştiau că sunt incurabili şi că, practic, nu au nicio şansă să se facă bine. Fiind spitalizaţi în aceeaşi zi, au fost plasaţi în acelaş salon, cu două paturi, despărţite între ele printr-un paravan. Ambii aveau parte de acelaşi tratament. Doar că unul a nimerit pe patul de lângă fereastră, iar celălalt – pe patul de lângă uşă.
Bătrânul de lângă fereastră putea să vadă tot ce se întâmplă afară, dincolo de geam. În schimb, cel de lângă uşă avea acces la soneria cu care putea la medicul de serviciu, în caz de urgenţă. Zilele se scurgeau încet și trist, fără să îmbunătăţească cu nimic starea sănătăţii lor. Ambii erau „ţintuiţi” la pat şi nu puteau nici măcar să se ridice. În salon, nu aveau nici aparat de radio, nici televizor, nici telefon. Unica legătură cu lumea din exterior venea din partea bolnavului de
lângă geam care, zilnic, îi povestea vecinului său tot ce vedea afară.
– Iată… Au înflorit copacii. Oraşul s-a îmbrăcat în alb. Florile sunt luminoase şi mirositoare… Albinele sunt încărcate de polen… Copiii se joacă… bat mingea… Iată, s-au împărţit în două cete. O jumătate dintre ei poartă tricouri albe. Cealaltă jumătate sunt în galben… Şi prindea a comenta jocul copiilor. Toate se perindau prin faţa lui ca într-un film… Altă dată, când pe cer se adunau nori grei, el îi
descria cu lux de amănunte. Dacă se întâmpla ca noaptea să nu poată dormi, îi povestea vecinului cum răsare luna, cum stă de vorbă cu stelele, cum urcă sus, în cer, urmând Calea Lactee… Bătrânul de lângă uşă îl asculta cu sufletul la gură, deşi, în adâncul inimii, îl invidia că stă lângă fereastră şi vede frumuseţea lumii, pe care el nu mai spera s-o vadă niciodată. Firește, îi era recunoscător pentru faptul că nu se delecta doar el cu ceea ce vedea acolo. Înțelegea că nu-i deloc uşor să faci atâtea comentarii, pe care el le aştepta cu bucurie şi speranţă ca pe un leac, ca
pe o mângâiere. Şi totuşi…
Într-o noapte, bătrânului de la fereastră i s-a făcut atât de rău, încât abia a izbutit să-l roage pe cel de lângă uşă:
– Cheamă, te rog, pe cineva… Apasă butonul de alarmă…
Acesta s-a ridicat în capul oaselor, a întins mâna spre buton, apoi, amintindu-şi cât este el de „privilegiat”, s-a prefăcut că doarme şi că „nu-l aude”…
A doua zi, la prima oră, medicii au constatat decesul pacientului de lângă geam…
Cum alţi bolnavi stăteau la rând pentru spitalizare, patul urma să fie pus la dispoziţia altui pacient.
– Soră, a dat glas bolnavul de lângă uşă, mută-mă, te rog, pe patul de lângă fereastră, să fiu şi eu măcar un pic lângă tumultul vieţii.
– O fac imediat, s-a oferit infirmiera şi l-a mutat pe locul bătrânului care mereu îi povestea impresiile sale despre lumea din afară. Instalat cu faţa spre fereastră, bătrânul egoist a sfredelit-o cu privirea. Se aştepta să vadă şi el minunile de care îi tot vorbea fostul vecin. Când colo… ce să vadă?… Dincolo de geam era… doar un perete gol, murdar şi cenuşiu…
(găsiți textul pe prima pagină din nr. 50 al ziarului, ediția din anul 2014)

Nu fiți găini, fiți vulturi!

Am auzit această poveste de la buna mea prietenă Cristina, și se potrivește exact cu mesajul de la început de an pe care vreau să vi-l transmit: „Nu fiți găini, fiți vulturi!” Aflați din povestea de mai jos de ce.

”Un om a găsit un ou de vultur şi l-a pus în cuibarul unei găini de curte. Puiul de vultur a ieşit din ou o dată cu puii de găină şi a crescut împreună cu ei. Toată viaţa lui, vulturul a făcut ceea ce au făcut şi puii de curte, crezând că este pui de curte. A scurmat pământul după viermi şi insecte. A cloncănit şi a cotcodăcit. Dădea din aripi şi zburat un pic în aer.
Anii au trecut şi vulturul a îmbătrânit foarte tare. Într-o zi el a văzut o pasăre splendidă deasupra lui, pe cerul fără nori. Aceasta plana într-o graţioasă măreţie printre curenţii puternici, abia bătând din aripile sale viguroase, aurii.
Bătrânul vultur privi în sus cu veneraţie. „Cine e acesta?”, a întrebat el.
„Acesta este vulturul, regele păsărilor „, i-a spus vecinul său. „El aparţine
Cerului. Noi aparţinem Pământului – noi suntem găini”. Şi astfel vulturul a trăit şi a murit ca o găină, pentru că asta a crezut că este.”

Întâlnirea de la apus de soare

Pe Doina Dabija am îndrăgit-o datorită poeziilor sale – cu o încărcătură emoțională bogată, asemănătoare din punct de vedere stilistic cu ale lui Nicolae Dabija – tatăl – dar și originale prin prisma sensibilității care se simte printre rânduri.

Am descoperit (pe paginile săptămânalului Literatura și Arta) că poeta știe să surprindă nu doar prin poezie, ci și prin nuvelele pe care le publică. Același stil plin de profunzime, de curățenie, de sensibilitate.

Întâlnirea de la apus de soare (publicată în numărul 45 al ziarului, de pe 6 noiembrie 2014) este o nuvelă care mi-a ajuns direct la inimă și pe care vreau să o împărtășesc cu voi.

Sper și aștept o carte cu nuvele semnată de Doina Dabija cât de curând. Pentru că poeta are ce ne spune!

Citiți o nuvelă de nota 10!

Se întâlniră cu toţii la apus de soare. Aliniaţi în cete, înfofoliţi în
armuri de foc, veneau pe nori sau ieşeau de sub pământ, fiecare venea
să dea raportul mai-marelui întunecat. Îşi aşteptau mândri rândul ca
să dea darea de seamă pentru tot ceea ce înfăptuia pe pământ.
– Eu, întunecimea voastră, am umblat lumea toată şi am provocat
războaie între popoare. Aceste lucruri le-am înfăptuit în 500 de zile!,
spuse primul vorbitor.
– Eu, împărate, am împrăştiat patima băuturii într-o familie de
oameni cumsecade. Această ispravă am făcut-o destul de repede.
– Eu am provocat furtuni pe mări şi am scufundat multe coră-
bii, întunecimea ta.
– Iar eu, strigă altul, chiar acum mă întorc de la o nuntă. De un
an de zile mă chinui să bag vrajbă între rudele şi prietenii mirilor. Iar
astăzi, în ziua nunţii lor, am reuşit să-i fac pe nuntaşi să se urască, să
se bată între ei, ba chiar să se omoare.
– Timp pierdut, neînsemnaţilor!, răcni căpetenia. Asta numiţi
voi ispravă? Suflete, suflete aţi pierdut? Există măcar unul dintre
voi care a reuşit să smulgă credinţa din sufletul omului, ei?
Din tăcerea care se lăsă, se auzi un glas tremurând:
– Este greu, întunecimea voastră. Patimi şi rele aducem din bel-
şug, însă credinţa oamenilor rămâne intactă. Îi putem face să uite să
iubească, să se urască între ei, să se mânie, să facem rele, dar până
la urmă ei tot îşi spun cu voce tare sau în gând „Doamne, ajută!”
sau „Doamne iartă!”.
– Degeaba aţi umplut pământul şi sunteţi câtă frunză şi iarbă,
parcă nu aţi fi în stare de nimic! Trebuie să găsim un vicleşug ca
să atragem de partea noastră cât mai mulţi oameni, că timpul nu ne
este prieten. Împărăţia noastră trebuie să fie mai mare decât împără-
ţia lui Dumnezeu! Faptul că trimiteţi moartea după ei nu ne ajută cu
nimic. Sufletele lor mă interesează, nu războaie şi altele…
– Întunecimea voastră, eu zic că ar fi bine să le vârâm în cap că
Dumnezeu de fapt nu există…
– Nu, nu este bine! Cu acest gând nu câştigăm prea multe suflete.
Vreau un vicleşug care să-i piardă şi nici să nu ştie că sunt
pierduţi. Vreau idei!
– Eu propun să sugerăm oamenilor că nu există viaţă după
moarte, că viaţa este doar până la mormânt, spune altul.
– Nu, nu, nici asta nu e bine! Pe pământ sunt destui oameni care
s-au întâlnit cu mine şi au aflat că există iadul, deci – şi raiul, că ştiu
că există viaţă după moarte, să spună altul!
– Întunecimea ta, eu zic să-i lăudăm pe oameni pentru credinţa
lor, să-i umplem de mândrie şi să le şoptim gândul că, indiferent
de păcate, oricum vor merge cu toţii în rai, şi să nu se grăbească
cu spovedania, să o lase mai pe la bătrâneţe, când vor apune anii,
că au vreme destulă pentru pocăinţă. Să le şoptim că aşa este lăsat
de la Dumnezeu, să guste din toate plăcerile vieţii, să-şi facă toate
poftele de pe pământ, că Dumnezeu îi va ierta la sfârşitul vieţii lor
pentru toate. Dacă vom face acest lucru, clipă de clipă, vom acapara
multe suflete, iar ei nici nu vor observa cum trece timpul. Moartea
va veni repede şi-i va găsi nepregătiţi, vor uita şi ce păcate au făcut,
iar atunci sufletele lor, fiind grele de atâtea fărădelegi, vor ajunge cu
siguranţă în împărăţia noastră.
Abia acum împăratul căpeteniilor schimonosi un rânjet satisfă-
cut şi porunci:
– Mergeţi în lume şi aşa să faceţi!

Socrate şi lecţia despre înţelepciune

O poveste spune că un tânăr mândru şi dispreţuitor s-a dus la Socrate şi i-a spus cu un zâmbet superior:
– O, mărite Socrate, am venit la tine pentru a dobândi înţelepciune.
Socrate, dându-şi seama imediat cât de vanitos şi de superficial era tânărul l-a dus în mare şi l-a lăsat să intre până la brâu. Apoi i-a spus:
– Zi-mi din nou ce doreşti.
– Înţelepciune, a răspuns tânărul zâmbind.
Socrate l-a prins pe tânăr de umăr şi l-a împins sub apă. La ţinut aşa treizeci de secunde.
– Acum ce vrei?
– Înţelepciune, mărite Socrate, a scuipat cuvintele tânărul.
Filozoful l-a împins sub apă încă o dată. Când l-a scos la suprafaţă l-a întrebat iar:
– Ce vrei acum?
– Înţelepciune, mări… dar nu a apucat să continue pentru că Socrate l-a împins din nou sub apă unde l-a ţinut şi mai mult.
– Ce vrei? l-a întrebat bătrânul pentru a treia oară când l-a ridicat. Tânărul tuşea şi de abia respira.
– Aer, am nevoie de aer, a strigat el.
– Când vei dori înţelepciune atât de mult cât doreşti aer în acest moment, ai să capeţi înţelepciune, i-a spus bătrânul şi s-a întors la mal.
Singura modalitate de a realiza ceva semnificativ este să îţi doreşti acel lucru foarte mult. Pasiunea este intrumentul tău pentru a reuşi ceea ce ţi-ai propus.
(extras din cartea lui John C. Maxweel, Talentul nu este suficient)
Şi dacă tot despre înţelepciune merge vorba, vă las mai jos un gând de Aristotel:

Ucenicul şi fluturele

A existat cândva un înţelept care putea da răspuns la orice întrebare. Odata, un ucenic de-al său a dorit să îi pună o întrebare la care învăţătorul lui să nu poată răspundă corect. S-a dus în camp şi a prins un fluture. Îl ţinea strâns în pumn dar suficient ca să nu îl omoare. Şi aşa a venit şi l-a întrebat pe învăţător:

– Spune-mi ce am în pumn, un fluture viu sau unul mort?

Dacă învăţătorul i-ar fi răspuns că e viu, atunci el l-ar fi strivit între degete, dacă i-ar fi zis că e mort, atunci i-ar fi dat drumul să zboare.

Dar învăţătorul i-a răspuns:

– Totul este în mâinile tale.

Critica şi lauda

 

Pe învățător îl întrebară:
– Care om are mai mult succes: cel care are o părere bună despre sine, sau cel care întotdeauna este nemulțumit de sine însuși și are tendința de a se critica?
– Atât lauda cât și critica te pot abate din drumul corect, răspunse bătrânul. Omul lucid niciodată nu are o părere bună sau rea despre sine și nici nu se lasă influențat de părerile celorlalți despre el. Un om îți aruncă în ochi noroi, altul îți aruncă în ochi praf de aur. În ambele cazuri, îți va fi afectată vederea…

Cat de curată e oglinda sufletului tău?

 

O pereche recent căsătorită s-a mutat într-un cartier foarte liniştit. În prima dimineaţa din noua casă, în timp ce îşi savura cafeaua, femeia observă, privind pe fereastră, o vecină care îşi întindea cearsafurile în balcon. – Ce cearsafuri murdare intinde vecina noastra in balcon! Cred că are nevoie de un nou săpun…poate ar trebui s-o învăţ să-şi spele cearceafurile! Soţul ei privi şi rămase tăcut. Și aşa, la fiecare două sau trei zile, femeia repeta observaţiile, în timp ce vecina îşi întindea rufele la soare. După o lună, femeia rămase surprinsă văzând că vecina sa întindea cearceafuri mut mai curate şi îi spuse soţului ei: – Priveşte, a învăţat să spele rufele! O fi învăţat-o altă vecină? Soţul ei îi răspunse: – Nu, azi m-am trezit mai de dimineaţă şi am spălat geamurile casei noastre.