Azi îmi ești mai mult ca ieri,
Azi îți sunt mai mult ca mâine,
Timpul pentru noi râmâne,
presurând cu primăveri
taina noastră.
Inimi desenate-n doruri,
Veșmânt alb, strălucitor,
Timpul măsurând amoruri
c-un sărut nemuritor
la fereastră.
Ce povești ați trăit, frunze de tei?
Ce povești vi s-au spus,
Ce povești au murit, frunze de tei?
Ce iubiri au apus?
Lângă voi bate vântu-n
astă noapte de gheață
Mă apasă pământul
Și mă schimbă la față.
Ce suspine șoptiți, frunze de tei?
Ce destine-ați unit,
În ce limbă vorbiți, frunze de tei?
Lângă cine-ați murit?
Pe lângă voi trec iubiri zi de zi,
când de iarnă, de vară,
Înc-o poveste ascultați, de-o fi
Să n-o uit pân’ să moară…
Se spune despre un mistic sufist, Bayazid, că era un om extraordinar de fericit, aproape extatic. Nimeni nu îl văzuse vreodată nefericit, nimeni nu îl văzuse vreodată trist, nimeni nu îl văzuse vreodată mormăind nemulțumit sau plângându-se. Oricum ar fi fost – el era fericit. Nu era mereu bine, nu era mereu corect pentru alții. Uneori îi lipsea hrana, dar el era fericit. S-a întâmplat să trăiască zile întregi fără mâncare, dar el era fericit. Uneori nu mai avea haine, dar el era fericit. Uneori a trebuit să doarmă sub cerul liber, dar era fericit. Fericire lui a rămas netulburată. Era necondiționată.
A fost întrebat iar și iar, dar el râdea și nu spunea niciodată. Când era pe moarte, cineva a întrebat: „Bayazid, acum zi-ne secretul tău, soluția ta. Vei părăsi curând lumea. Care e secretul tău?” El a spus: „Nu e vreun secret. A fost un lucru simplu. În fiecare dimineață când deschid ochii, Dumnezeu îmi oferă două alternative. El spune: „Bayazid, vrei să fii fericit sau nefericit?” Eu răspund: „Doamne, vreau să fiu fericit.” Și aleg să fiu fericit și rămân fericit. E o simplă alegere, nu e niciun secret.
Încearcă și tu. În fiecare dimineață când te scoli, primul lucru pe care îl faci, hotărăște. Dacă te hotărăști să fii nefericit, nu e nimic rău în asta. E hotărârea ta. Dar apoi rămâi la alegerea ta: rămâi nefericit orice s-ar întâmpla. Chiar dacă câștigi la loterie, nu te îngrijora – rămâi nefericit. Chiar dacă ești ales prim-ministru sau președinte, rămâi nefericit, rămâi la alegerea ta. Și atunci vei vedea – poți rămâne nefericit, dacă alegi așa. Acelați lucru este adevărat și despre fericire. Dacă alegi, poți rămâne fericit.
– Întâmplare din „Călătoria devenirii Umane”, Osho, p. 44-45.
Femeilor le place să fie puternice, iar dacă nu sunt atunci le place să le urmărească pe cele puternice, să le admire și să le ia exemplul. Cartea Liliei Calancea, Regina nopții, este despre și pentru femeile din această categorie, femeile luptătoare, sigure pe sine, independente. Iar când spun independente, nu mă refer doar la situația financiară, ci și la cea amoroasă.
Adriana, eroina romanului, e femeia puternică care a reușit în viață totul: a făcut cariera pe care și-a dorit-o, s-a angajat la serviciul care i-a adus și siguranță financiară, și plăcere, a locuit într-un oraș mare și nu s-a plâns niciodată de lipsă de admiratori. Pentru femei, această eroină este un exemplu de iată cum vreau să fiu și eu!, pentru bărbați este un exemplu despre femeile pe care și le doresc, pe care le place să le cucerească și să le aibă alături. Acesta este unul din punctele care face cartea atât de atractivă și de solicitată.
Autoarea nu uită să îmbrace eroina, ceva mai la mijlocul romanului, și în haina sensibilității. Ne arată că orice femeie, oricât de puternică și liberă este, are nevoie să mai fie și slabă, uneori, iubită, protejată și mai puțin bărbată. Ori femeile sunt frumoase și puternice chiar și când sunt mai puțin bărbate.
Adriana simte că se sufocă, la un moment dat, și decide să plece. Departe de oameni și de forfotă, într-un colț de lume unde să uite de sentimentul zădărniciei, puternic înrădăcinat în inima ei. Tot în această escapadă își întâlnește și dragostea, chit că este cu mulți ani mai tânără. Acest (unic?) element o face să fugă. De pe insulă, de bărbatul pe care-l iubește și de ea – cea adevărată. Îi este frică să fie altfel decât puternică, altfel decât stăpână, și sentimentele noi o sperie.
Regina nopții este romanul de debut al autoarei. Roman care a ajuns în timp record, în Repubica Moldova, în rândul celor mai vândute bestsellere. Aici puteți să citiți un fragment din carte. Și tot aici puteți procura romanul la doar 89 de lei.
Eu aștept cu nerăbdare noi cărți semnate de Lilia Calancea și vă îndemn și pe voi, români de pretutindeni, să o citiți. Această poveste o să vă facă ziua mai frumoasă!
P.S. Mie nu-mi place coperta cărții. Dacă nu aș fi cunoscut nimic despre autoare și despre subiectul cărții, și aș fi văzut această carte prima dată într-o librărie, la sigur n-o cumpăram, chiar dacă imaginea de pe copertă e grăitoare.
„Regina nopții” de Lilia Calancea
Toamna, 2014
Eu iubesc oamenii! Chiar și pe cei care mă iubesc mai puțin! Fac ca în filmul acela, când personajul principal vrea să schimbe atitudinea negativă față de el a eroilor negativi prin binele pe care îl oferă necondiționat, spunând că „o să continui să le fac bine și să-i tratez cu dragoste până când ei înșiși n-o să-și mai poată suporta răutatea și-mi vor răspunde cu aceeași monedă”. Oamenii nu sunt răi după natura lor, știu asta. Oamenii pot fi triști, pot fi singuri, dar nu răi. Circumstanțele prin care-i poartă viața le mai taie unora din zâmbet, dar vreau să cred că asta le întunecă și sufletele. Eu întâlnesc zilnic fel de fel de oameni în calea mea. Unii sunt cu zâmbete pe buze (și sincere, și false), alții sunt cu lacrimi în ochi. Dar toți împreună, indiferent prin ce trec, au nevoie de unul și același lucru: o îmbrățișare, o vorbă caldă, o strângere de mână prietenească, o certitudine că sunt înțeleși și multă-multă iubire. Iubirea este ceea ce putem dărui fără să cheltuim bani, și credeți-mă, este cel mai prețios dintre cadouri!
Să iubim viața și oamenii pe care-i întâlnim în calea noastră! Binele se răsplătește cu bine, iar atunci când dăruiești fericire, o primești înapoi înzecit! Eu m-am convins astăzi pe pielea mea! Vă transmit gândurile mele bune și să aveți parte în viață de ceea ce vă face cu adevărat fericiți!
”Enigmatici și cuminți,
Terminându-și rostul lor,
Lângă noi se sting și mor
Dragii noștri, dragi părinți.”
– Adrian Păunescu
Astăzi am mers prin ploaie, am călcat prin băltoace și mi-am umplut încălțările cu noroi (Da, da! Pe anumite străzi din Chișinău găsești și așa ceva pe timp ploios!), am fost stropită de șoferii care gonesc mașina înadins (parcă) prin apele de pe lângă trotuarele pe care circulă pietonii și, ca să fie tabloul complet, mi s-a mai rupt și umbrela din cauza vântului nărăvaș care s-a stârnit în a doua jumătate a zilei.
Eram pornită serios să adaug acestei zile eticheta de cea mai urâtă zi a săptămânii când, pe neașteptate dar foarte bine-venit, am primit un apel telefonic de la o persoană dragă inimii mele. Dacă nu cea mai dragă! Mama m-a îmbrățișat în cuvinte calde și mi-a amintit cât de mult mă iubește! Nu știu cum alții, dar eu îmi iubesc părinții până la infinit. Cuvintele lor, de alint sau de îndrumare, sunt pentru mine o mângâiere curată.
Am uitat imediat de peripețiile neplăcute ale zilei și mi-am recăpătat culoarea în obraji, zâmbetul și buna dispoziție. E demonstrat lucru: Părinții mei, pentru mine, sunt cel mai bun remediu împotriva neplăcerilor!
Iubiți-vă și respectați-vă părinții cât mai sunt vii, cât mai sunt cu voi! Acesta este sfatul pe care îl dau întotdeauna prietenilor mei.
Liniște
Atunci când afară plouă, iar eu stau cu nasul lipit de geam și urmăresc legănatul umbrelelor de pe drum.
Inspirație
Pietricelele alese cu drag și cu grijă de pe litoralul mării Mediterane, în Savona, în vara acestuia an. Poartă în ele ecouri diferite, liniști și spumă de valuri!
Cărți
Care îmi plac și care nu-mi plac. Alte criterii nu am.
Prieteni
De pe aceeași lungime de undă.
Părinți
Izvor nesecat de dragoste și înțelepciune.
Vis
Cel mai mare!
Experiențe
Cu bune și rele. Toate din care înveți și crești.
Soare
Din ochii mamei. Pentru că e de primăvară!
Dragoste
De Dumnezeu și de viață!
Fiți buni cu voi și cu cei de lângă voi – ne îndemna adesea bunica, când ne strângea pe toți grămăjoară pe prispă, lângă ea – și viața voastră o să se umple de sens, de rost și valoare.
Lumea e plină de frumos și de lucruri care merită importanță. Fiecare idee, gând, preferință, părere pe care o aveți vă umple universul de personalitate, de voi înșivă. Conduceți-vă după gândul, atât de răspândit printre invingători, că ”dacă te iubești o să te iubească și cei din jurul tău”. Firimiturile vieții sunt doar o sursă de împlinire și bunătate, menite să-ți coloreze existența cu energie.
Mă ridic spre tine cu privirea lină
şi-ţi percep uitarea cu îndurerare,
ochii care acuma-s numai nepăsare
ieri erau ca mierea, dulce, de albină.
Mă îndrept spre tine c-o speranţă mută.
unde-i timpul cela-n care îmi cântai
şi-n magia nopţii tainic mă rugai:
-Tu, prinţesă mică, inima-mi ascultă!
Mă opresc alături şi te prind de mână.
Nu mai eşti acela de odinioară,
ai permis iubirii toată să dispară,
în această noapte, rece şi străină.
Pe Liviu Rebreanu l-am îndrăgit datorită celebrelor sale romane „Ion” şi „Pădurea spânzuraţilor”. Romane care te copleşesc printr-o încărcătură psihologică impunătoare.
Viaţa care te îngenunchiază, personaje cu izbucniri violente, moarte sumbră şi înfiorătoare, deznădejde, renunţare şi calvar – toate acestea şi ceva mai mult formează miezul a ceea cu ce te vei confrunta citind cărţile cunoscutului autor…
În cartea de mai sus găsim o colecţie formată din cele mai cunoscute şi mai îndrăgite nuvele ale autorului. Nuvele precum: „Cearta”, „Idilă de la ţară”, „Hora morţii”, „A murit o femeie”, „Războiul”, „Răfuiala”, „Glasul inimii”, „Cântecul iubirii”, „Întâiul gropar”, „Divorţul”, „Iţic Ştrul, dezertor” ş.a.
Povestirile lui Rebreanu sunt dureroase. Autorul parcă le-a smuls din viaţă şi, aşa însângerate, le-a aşezat în faţa ochilor noştri. Fără să le înfrumuseţeze cu metafore în plus. Fără să şlefuiască cruzimea realităţilor pe care le dezvăluie. Fără să adaoge incursiuni lirice plictisitoare şi irelevante. Şi e suficient ca acestea să-ţi ajungă drept la inimă.
Ce am învăţat eu din această carte: Am învăţat că nu trebuie să încetez să visez, dar să fiu întotdeauna cu picioarele pe pământ şi să privesc realitatea cu ochi limpezi. Că viaţa nu este tocmai un colţ de rai în care toţi trăiesc în pace şi se înţeleg bine. Am învăţat că omul este puternic până nu este învins de temerile sale, de trăirile sale, de deznădejde, de dezamăgiri, de alţi oameni şi, câteodată, de propria bunătate şi neputinţă. Am învăţat că binele nu este întotdeauna preţuit şi nu întotdeauna te ajută să ieşi învingător, dar să continui să fii om în orice împrejurare este cea mai bună dovadă de omenie şi bunătate pe care o poate demonstra omul. Am învăţat că trebuie să înveţi să trăieşti în societate cu alţi oameni, să nu fii imun la durerea şi nevoile altora şi mai cu seamă la ceea ce se întâmplă în viaţa ta.
Predomină în nuvelele lui Rebreanu un ceva care, pe neprins de veste, te învăluie, te furnică, te înspăimântă şi te tulbură peste limită. Îţi produc o stare de disconfort sufletesc, pe alocuri, şi te lasă cu o senzaţie de nod în gât. Trăieşti problemele personajelor parcă ar fi ale tale proprii, şi te atinge orice răsturnare de situaţie.
În nuvelele autorului predomină teme precum: război, viaţa rurală, moarte, iubire etc.
Aud foşnetul inimii tale
de par-aş auzi spărgându-se de podea
în zeci de bucăţi o farfurie,
mi-e inima la fel de pustie,
sunt rece, ursuză şi rea,
dar conştiinţa-mi ştie
că această ruptură te va salva.
Iubirea mea-i ca o scânteie,
nu va trăi mai mult în lumea ta
decât o clipă,
rece ca o stea,
informă şi neroditoare.
aud inima ta cum tresare,
permite acestei rupturi
să fie.
Mariana Raileanu 