Dezamăgirea

IMG_0463

Unul din multele motive pentru care citesc și apreciez săptămânalul ”Literatura și Arta” este stilul textelor domnului Aurelian Silvestru. Întotdeauna sufletiste, cu lecții de luat aminte, cu o sămânță de înțelepciune, moraliste și deseori filozofice. Pe unele dintre aceste texte le decupez din ziar și le păstrez, cum făceam adesea în copilărie cu textele lui Vakulovski din ”Flux”.

Textul de mai jos, ”Dezamăgirea”, este unul care merită toată atenția. Se încadrează perfect în categoria ”Poveștilor cu tâlc” de pe blogul meu. Vă îndemn să-l citiți pe acest om și să vă bucurați de scrierile lui!

Dezamăgirea

Copilăria vine şi… trece. Tinereţea vine şi… trece. Şi doar bătrâneţea vine, dar… nu trece niciodată. S-ar părea că, ajuns în pragul ei, omul devine mai tolerant, mai înţelept, mai cumpătat. Gândul că în curând va trebui să treacă peste pragul Judecății de Apoi are efect stimulativ: îl face să-şi analizeze faptele, să
se pocăiască, să scape de invidie şi egoism. Întotdeauna oare?
Într-o poveste mai recentă, se spune că doi bătrâni au fost internaţi într-un spital oncologic. Ambii ştiau că sunt incurabili şi că, practic, nu au nicio şansă să se facă bine. Fiind spitalizaţi în aceeaşi zi, au fost plasaţi în acelaş salon, cu două paturi, despărţite între ele printr-un paravan. Ambii aveau parte de acelaşi tratament. Doar că unul a nimerit pe patul de lângă fereastră, iar celălalt – pe patul de lângă uşă.
Bătrânul de lângă fereastră putea să vadă tot ce se întâmplă afară, dincolo de geam. În schimb, cel de lângă uşă avea acces la soneria cu care putea la medicul de serviciu, în caz de urgenţă. Zilele se scurgeau încet și trist, fără să îmbunătăţească cu nimic starea sănătăţii lor. Ambii erau „ţintuiţi” la pat şi nu puteau nici măcar să se ridice. În salon, nu aveau nici aparat de radio, nici televizor, nici telefon. Unica legătură cu lumea din exterior venea din partea bolnavului de
lângă geam care, zilnic, îi povestea vecinului său tot ce vedea afară.
– Iată… Au înflorit copacii. Oraşul s-a îmbrăcat în alb. Florile sunt luminoase şi mirositoare… Albinele sunt încărcate de polen… Copiii se joacă… bat mingea… Iată, s-au împărţit în două cete. O jumătate dintre ei poartă tricouri albe. Cealaltă jumătate sunt în galben… Şi prindea a comenta jocul copiilor. Toate se perindau prin faţa lui ca într-un film… Altă dată, când pe cer se adunau nori grei, el îi
descria cu lux de amănunte. Dacă se întâmpla ca noaptea să nu poată dormi, îi povestea vecinului cum răsare luna, cum stă de vorbă cu stelele, cum urcă sus, în cer, urmând Calea Lactee… Bătrânul de lângă uşă îl asculta cu sufletul la gură, deşi, în adâncul inimii, îl invidia că stă lângă fereastră şi vede frumuseţea lumii, pe care el nu mai spera s-o vadă niciodată. Firește, îi era recunoscător pentru faptul că nu se delecta doar el cu ceea ce vedea acolo. Înțelegea că nu-i deloc uşor să faci atâtea comentarii, pe care el le aştepta cu bucurie şi speranţă ca pe un leac, ca
pe o mângâiere. Şi totuşi…
Într-o noapte, bătrânului de la fereastră i s-a făcut atât de rău, încât abia a izbutit să-l roage pe cel de lângă uşă:
– Cheamă, te rog, pe cineva… Apasă butonul de alarmă…
Acesta s-a ridicat în capul oaselor, a întins mâna spre buton, apoi, amintindu-şi cât este el de „privilegiat”, s-a prefăcut că doarme şi că „nu-l aude”…
A doua zi, la prima oră, medicii au constatat decesul pacientului de lângă geam…
Cum alţi bolnavi stăteau la rând pentru spitalizare, patul urma să fie pus la dispoziţia altui pacient.
– Soră, a dat glas bolnavul de lângă uşă, mută-mă, te rog, pe patul de lângă fereastră, să fiu şi eu măcar un pic lângă tumultul vieţii.
– O fac imediat, s-a oferit infirmiera şi l-a mutat pe locul bătrânului care mereu îi povestea impresiile sale despre lumea din afară. Instalat cu faţa spre fereastră, bătrânul egoist a sfredelit-o cu privirea. Se aştepta să vadă şi el minunile de care îi tot vorbea fostul vecin. Când colo… ce să vadă?… Dincolo de geam era… doar un perete gol, murdar şi cenuşiu…
(găsiți textul pe prima pagină din nr. 50 al ziarului, ediția din anul 2014)

Anunțuri

2 gânduri despre „Dezamăgirea

  1. Exact asta pot spune și eu. Îi datorez multe domnului Aurelian Silvestru. Mă bucur atît de mult c-am avut ocazia să-l întîlnesc și să-l am ca îndrumător în drumul pe care am pornit. E Omul la care țin enorm și totodată scriitorul despre care voi vorbi întotdeauna cu o nespusă bucurie și admirație!
    Felicitări pentru roman și mult succes în continuare! Cît de curînd îmi lansez și eu primul meu roman. 🙂 Te aștept pe blogul meu: http://singuracumine.blogspot.md/

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s