Limba română

Câți în țara asta sfântă –
Moldovioara mea de dor,
Limba n-o mai plâng, ci-o cântă
Ca pe-un imn nemuritor?

Cine-n în țara asta lină,
Cu pomi verzi și dealuri mii,
Le mai spune la copii
Că limba noastră e română?

„Voi grăiți moldovenește”,
Ne zic ei și râd în cor
Iar noi, întregul popor
Plecăm capul, și orbește
Acceptăm cuvântul lor.

Docili, ne trădăm iubirea –
Prunc român ce nu mai crește,
Căci semnăm voit pieirea
Graiului ce ne unește.

(Publicat în Literatura și Arta, nr.51, 17 decembrie 2015)

Patria mea

Pe un pod îngustat
de dureri trecătoare,
Unde un vis de naște
Și altul moare,
Unde-un suspin rodește
O mare de suspine
Și o stea care cade
Crește flori din ruine,
Unde se roagă zări
Și iarba dansează,
Unde nicăieri în lume –
O limbă mai frumoasă,
Unde visele nasc
Dimineți cu noroc
de unde mulți pleacă,
dar mereu se întorc…
O urmă de verde
sub un cer răsare:
un soare cu suflet –
O patrie mare!

Scările mele spre cer

Scările mele spre cer
se clădesc din visuri,
în care încap cuprinsuri
pline de dulce mister.

Scările mele spre cer
sunt ca focul
în care domnește norocul
de-a fi fericit condeier.

Scările mele spre cer
zdrobesc munți
și creează punți
unde-s ziduri de fier.

Mariana Raileanu

Oglinda

S-a uitat în oglindă într-o dimineață –
Atâta frumusețe și-a închipuit
că-i dansează pe față
încât a-ncremenit.

…și atât de mult s-a iubit
în acel singur ceas
încât s-a răstit și la lună,
în seară,
cerându-i să plece,
urlându-i să dispară,
s-o lase…

***

S-a uitat peste ani în aceeași oglindă,
și pentru că nu-i mai arăta adevărul
a trântit-o-n pământ.
n-a mai suflat un cuvânt…
…lunii, când a ieșit,
și pentru că timpul a trădat-o –
l-a părăsit,
înfipgându-și un an în suflet.

Timp pentru noi

Azi îmi ești mai mult ca ieri,
Azi îți sunt mai mult ca mâine,
Timpul pentru noi râmâne,
presurând cu primăveri
taina noastră.

Inimi desenate-n doruri,
Veșmânt alb, strălucitor,
Timpul măsurând amoruri
c-un sărut nemuritor
la fereastră.

Frunze de tei

Ce povești ați trăit, frunze de tei?
Ce povești vi s-au spus,

Ce povești au murit, frunze de tei?
Ce iubiri au apus?

Lângă voi bate vântu-n
astă noapte de gheață
Mă apasă pământul
Și mă schimbă la față.

Ce suspine șoptiți, frunze de tei?
Ce destine-ați unit,

În ce limbă vorbiți, frunze de tei?
Lângă cine-ați murit?

Pe lângă voi trec iubiri zi de zi,
când de iarnă, de vară,
Înc-o poveste ascultați, de-o fi
Să n-o uit pân’ să moară…

Moment

De dor, privirile fug toate.
Pe-un cer cu stele – stelele lipsesc.
E frig de-acum, târziu și noapte,
Suspinele-n surdină amuțesc.

O frunză bate vântul cu durere,
O inimă se zbate tot mai rar.
E beznă-n drum, iubirile-n tăcere
Imploră timp, se roagă și tresar.

Fericirea e aproape

 

Fericirea e aproape:
într-un suflet,
într-o carte.
E în zi,
e în lumină,
intr-o floare din grădină.
E acasă,
lâng-un frate,
în părinți,
în bunătate
e de-ajuns să o ghicești
să o vezi – când o privești
s-o auzi, când îți vorbește
și să-i spui, fir de poveste
că acuma știi cum e:
fericirea e acolo
unde-i dragoste.

Sufletu-i copil!

Sufletu-mi copil să fie!

…Toamnă, adu-l înapoi!
Vreau să fiu cu el, în doi,
Azi și-o veșnicie!

E ascuns, dar știu că este
Undeva-ntr-o carte carte veche –
Sufletu-mi copil, pereche
cu vreo poezie.

Toamnă, nu mi-l alunga,
Sufletu-i copil, se știe.
Cât lumina-n el e vie,
Lasă-l viu să stea.

P.S. Rămâneți copii în suflet! Veșnic tineri, frumoși și înzestrați din belșug cu bunătate. Fie ca toamna vieții să nu vă îmbătrânească sufletele!

Prinţ tomnatic

Ai scris în cartea mea de doruri
scrisori de tainice amoruri
şi-ai plecat.

Oh, prinţ al meu!
Întunecat ţi-e gandul care
În urmă l-ai strigat.

Ai scris în cartea mea de vise
Poveşti de dragoste nescrise
Şi-ai tăcut.

Oh, prinţ al meu!
Cum ai putut
Să rupi din carte visul meu
Durut!

Acum, cand glasul ţi-e stingher
Şi arăţi parc-ai venit din cer
Nu-ţi cer mai mult:

Arată-ţi chipu-adevărat,
Şi spune-mi, cu un gand curat
c-ai renăscut…