Despre fericire…

fericireSe spune despre un mistic sufist, Bayazid, că era un om extraordinar de fericit, aproape extatic. Nimeni nu îl văzuse vreodată nefericit, nimeni nu îl văzuse vreodată trist, nimeni nu îl văzuse vreodată mormăind nemulțumit sau plângându-se. Oricum ar fi fost – el era fericit. Nu era mereu bine, nu era mereu corect pentru alții. Uneori îi lipsea hrana, dar el era fericit. S-a întâmplat să trăiască zile întregi fără mâncare, dar el era fericit. Uneori nu mai avea haine, dar el era fericit. Uneori a trebuit să doarmă sub cerul liber, dar era fericit. Fericire lui a rămas netulburată. Era necondiționată.

A fost întrebat iar și iar, dar el râdea și nu spunea niciodată. Când era pe moarte, cineva a întrebat: „Bayazid, acum zi-ne secretul tău, soluția ta. Vei părăsi curând lumea. Care e secretul tău?” El a spus: „Nu e vreun secret. A fost un lucru simplu. În fiecare dimineață când deschid ochii, Dumnezeu îmi oferă două alternative. El spune: „Bayazid, vrei să fii fericit sau nefericit?” Eu răspund: „Doamne, vreau să fiu fericit.” Și aleg să fiu fericit și rămân fericit. E o simplă alegere, nu e niciun secret.

Încearcă și tu. În fiecare dimineață când te scoli, primul lucru pe care îl faci, hotărăște. Dacă te hotărăști să fii nefericit, nu e nimic rău în asta. E hotărârea ta. Dar apoi rămâi la alegerea ta: rămâi nefericit orice s-ar întâmpla. Chiar dacă câștigi la loterie, nu te îngrijora – rămâi nefericit. Chiar dacă ești ales prim-ministru sau președinte, rămâi nefericit, rămâi la alegerea ta. Și atunci vei vedea – poți rămâne nefericit, dacă alegi așa. Acelați lucru este adevărat și despre fericire. Dacă alegi, poți rămâne fericit.

– Întâmplare din „Călătoria devenirii Umane”, Osho, p. 44-45.

un-studiu-realizat-la-harvard-confirma-legatura-dintre-fericire-si-iubire

Cum să intri în rezonanță cu Dumnezeu, dând deoparte toate ideologiile

pelerinaj

O poveste frumoasă despre un mistic sufist, Farid:

Într-o noapte, el visează că prin grația lui Allah a ajuns în paradis. și întreg paradisul e împodobit, peste tot milioane de lumini și de flori – se serbează ceva – și cântă muzica.

„Ce se întâmplă?”, întreabă el.
„E ziua de naștere a lui Dumnezeu”, i se răspunde, „și îl sărbătorim. Ai venit la momentul potrivit.”

Așa că se așează el sub un pom, ca să privească la ce se petrece, tocmai când o mare procesiune începe să se pună în mișcare pe drum. Un bărbat stă pe un cal.

„Cine e bărbatul acesta?”, se interesează Farid. „Nu-l cunoști? E Hazrad Mahomed”, i se răspunde. În spatele lui merg milioane și milioane de oameni, iar el întreabă: „Oamenii aceștia cine sunt?” „Aceștia sunt musulmanii, adepții lui Mahomed”, vine răspunsul. Apoi trece Iisus, iar în urma lui sunt milioane de oameni. Apoi trece Krishna în caleașca lui de aur, urmat și el de milioane de oameni. Și tot așa mai departe… procesiunea continuă, continuă, continuă.

Apoi, într-un final, călare pe un măgar bătrân trece un bărbat bătrân. În urma lui nu e nimeni, e singur. Uitându-se la acest om, Farid începe să râdă – e hilar, așa cum merge el fără să fie urmat de nimeni. Și de ce e călare pe măgar? Îl întreabă: „Dumneata cine ești, domnule? I-am văzut pe Mahomed, pe Iisus, pe Krishna, pe Mahavira, pe Budda – dumneata cine ești? Pari un fel de glumă! Și nu te urmează nimeni.

Foarte trist, bătrânul îi răspunde: „Da, sunt Dumnezeu. Azi e ziua mea. Dar oamenii au devenit  ba musulmani, ba creștini, ba hinduși, iar cu mine n-a mai rămas nimeni.”

Din cauza șocului, Farind s-a trezit. Le-a spus a doua zi discipolilor: „De acum nu mai sunt musulman. Visul acesta a fost o mare revelație. De acum nu mai fac parte din nici o religie organizată, ci voi fi pur și simplu eu însumi. Vreau să fiu cu Dumnezeu, cel puțin un om să îl urmeze pe el.”

Să răsfățați copilul sau nu?

copil alintatCând văd un copil de 5 ani cum se cațără peste oaspeți când aceștia stau la masă cu părinții lor, îl consider lipsit de educație și îmi devine imediat respingător. Nu suport copiii alintați. Or fi ei frumoși, și gingași, și dulci ca niște flori, dar când se alintă în fața mea mă sufoc.
O scenă similară am trăit recent la o cină la niște prieteni ai părinților mei. Femeia (o doamnă de vreo 30 și ceva de ani) își tot pupa băiatul din cinci în cinci minute și-l încuraja la toate năzdrăvăniile pe care le făcea prin cameră, dar trecea cu vederea când acesta îi trăgea de picioare pe invitați, pe sub masă, îi apuca de mâini sau de haine când aceștia încercau să mănânce sau le șuiera la ureche cu un trombon când îi venea cheful.
Copilul căuta să fie luat în seamă și făcea tot ce-i stătea în putință ca maică-sa să-l mai sărute o dată, să-și mai treacă mâinile prin părul lui înfoiat ca să-l netezească, să-l mai apuce drăgăstos de obraji, să-l mai cuprindă și să-i mai spuie cât este de frumos și de dulce. Îi displăcea copilului că mama lui își împărțea atenția în jumătate între el și oaspeți și făcea tot posibilul ca s-o recupereze pe toată.
-O să creșteți din el un Domn Goe!, îi spun femeii pe un ton amical, încercând să-i atrag atenția asupra dragostei exagerate pe care o revarsă asupra copilului. Lăsați-l să mai respire, să mai cadă pe jos și să se ridice singur, să vă caute afecțiunea atunci când are nevoie.
Femeia m-a privit înțelegătoare și a schițat un zâmbet amar în colțul gurii.
-Pe mine mama nu m-a mângâiat când am fost micuță. Nu îmi amintesc să se fi apropiat vreodată de mine ca să mă sărute, ca să mă cuprindă sau ca să-mi spună că mă iubește. Nu mi-a dat niciodată din dragostea ei, nu am văzut-o zâmbindu-mi cu blândețe și nici nu mi-a dat vreun sfat părintesc când aveam nevoie. Iar eu am avut atât de mult nevoie de dragostea ei! A fost tot timpul distantă și rece.
Femeia și-a privit copilul cu dragoste și l-a pupat pe obraji, după care l-a trimis să se joace în camera cealaltă.
-Am să dau copilului meu dragostea pe care eu n-am avut-o de la mama mea. Am să-l cuprind și am să-l pup de un milion de ori, și am să-i spun în fiecare zi cât de mult îl iubesc. Chiar cu prețul că-l cresc răsfățat. Vreau ca acest copil, atunci când va fi mare și va avea propria familie, să-și poată aminti că mama lui l-a iubit. Că mama lui l-a ocrotit și i-a fost tot timpul alături cu o vorbă bună. Că mama lui ține la el și îi dorește binele.
Răspunsul femeii m-a înduioșat. Fiecare copil vrea să fie iubit și mângâiat de mama sa. Eu am avut parte de asemenea dragoste și mi-am închipuit că e firesc să o fi avut fiecare om de pe pământ. Nu îmi închipui cum e să ai o mamă care nu te cuprinde și nu te sărută, care nu te întreabă dacă ești bine și nu îți spune niciodată că te iubește. O mamă care ți-e mamă doar teoretic, nu și sufletește. Vreau să cred că toate mamele își iubesc copiii și reușesc să le și spună asta, măcar din când în când. Iar dacă aveți copii geloși sau egoiști, lăsați-i să se joace în altă cameră când aveți oaspeți, încercați să le oferiți iubire fără să-i transformați în niște Goe iritanți și ineducați.

Nu lăsa pe nimeni să decidă pentru tine

personalitate

Mă tot întreb deseori, de ce oamenii au tendința aceasta, stupidă?, de a-și însuși punctele de vedere ale unei comunități, de a-și impune păreri care nu rezonează nici pe departe cu propriile convingeri și preferințe, de a accepta cu ochii închiși că negrul e alb și că nu are cum să fie altă nuanță.

Am fost derutată să văd un tip, ceva timp în urmă, la o petrecere, care alegea filmele pe care să le privească în funcție de numărul comentariilor, pozitive sau negative, de sub film. Dacă mai mulți comentau că filmul e prost și plictisitor, tipul nu se obosea să privească nici măcar trailerul filmului, și trecea la pelicula următoare. Cum poți decide dacă o să-ți placă sau nu un film, fără să-l fi văzut, doar fiindcă o mână de oameni care l-au urmărit spun că e plictisitor? Eu tind să cred că absolut fiecare om trebuie să aibă propria părere despre ceva/cineva ș.a.m.d, chiar dacă o sută de oamenni afirmă același lucru despre obiectul/ființa în cauză.

Extrovertit-sau-introvertit--Afla-ce-tip-de-personalitate-ai

Atunci m-am apropiat de acel tânăr și l-am întrebat de ce face asta. „Păi filmul ăsta are nota 4 din 10 de la mai mult de 30 de oameni. De ce să-mi pierd timpul să-l urmăresc când știu din start că e prost?” Dar oare știa cu adevărat că filmul e prost? L-a urmărit el însuși ca să susțină sigur pe sine că aveau acei oameni dreptate? Eu nu citesc niciodată comentariile care se fac despre un film. Prefer să văd pelicula și să decid singură pentru mine dacă îmi place sau nu, dacă e bun sau prost, dacă am pierdut timpul privindu-l sau dacă am învățat o lecție importantă. Respect părerile celorlalți, îmi place și accept recomandări, dar concluziile mi le fac singură, după propriile impresii.

Nu acceptați să vi se pună vorbe în gură. Nu acceptați să se decidă în locul vostru. Nu acceptați o părere care nu corespunde propriilor trăiri, chiar dacă este susținută de mai mulți. Fiți voi, cei care vreți să fiți, în fiecare zi! Autentici, siguri pe voi, cu caracter și voință proprie.

diferit

Azi

16

Astăzi mi-e dor. De ciripit de păsări și miros de liliac. De îmbrățișări sincere. De salutări binevoitoare și oameni care au timp pentru viață. De zâmbete nevinovate. De visurile din copilărie. De iarbă verde. De copacul din grădină. De imaginea părinților zâmbind unul altuia. De frați și surori. De supă de pui. De fapte bune și copii mai puțin alintați. De roșu și verde. De pământ fierbinte, bătătorit. De julituri în genunchi. De un desen animat ca pe timpuri, fără roboți și monștri. De un cal înhămat la căruță. De tot ce e frumos, simplu, ușor.

  • Vouă de ce vă este dor?

Astăzi iubesc. Tot ce îmi aduce fiecare moment, cu bune și rele. Oamenii pe care îi întâlnesc în calea mea, pentru că de la fiecare învăț câte ceva. Experințele pe care le trăiesc, pentru că fiecare experiență îmi dezvăluie o lecție. Verdele brazilor care înfrumusețează cartierul în care locuiesc. Copii care se joacă gălăgioși în fața blocului. Prietenii cu fețe luminoase, spirituali și devotați scopului comun. Muzica care-mi îmblânzește camera. Cărțile cu miros proaspăt de librărie. Spiritul de sărbătoare. Familia mea. Viața. Dragostea.

  • Dar voi, ce iubiți?

Astăzi mulțumesc. Sunt mulți oameni cărora le sunt recunoascătoare. Îmi zic adesea că o să am timp destul ca să le arăt afecțiunea și respectul, devotamentul meu, dar uit că timpul nu așteaptă. Astăzi și în fiecare zi e timp destul și pentru un mulțumesc. Unul pe zi, măcar. Un mulțumesc omului care-mi vinde laptele. Unul pentru doamna de la care cumpăr ziare. Unul pentru chelnerul care mă servește. Unul Domnului, pentru că este cu mine în fiecare zi, îmi ascultă rugile și mă ajută să-mi îndeplinesc visurile. Și multe alte mulțumescuri pentru părinți, profesori, mentori, prieteni și colegi care împart ziua lor cu mine.

  • Cui ați dori să mulțumiți astăzi?

Astăzi sunt fericită. Învăț să prețuiesc tot ce am. Învăț să iau tot ce-i mai bun de la tot ce mă înconjoară. Învăț să apreciez viața cu toate mărunțișurile ei. Zâmbesc și dăruiesc mai multă fericire oamenilor care mă înconjoară. Recitesc o carte nu pentru că este considerată bună de către un critic literar renumit, ci pentru că naște emoții pozitive în sufletul meu. Îmi împodobesc camera cum făceam pe timpuri în casa părintească, cu hârtie colorată tăiată și lipită în lanțuri. Nu aștept ocazii speciale ca să dăruiesc cuiva drag cadouri și îmbrățișări. Am sufletul ușor și mă simt mai bine ca niciodată! Am zâmbit, am râs, am glumit, am dat și primit sfaturi, am ascultat păreri, am stat la confesiuni, am plâns, am privit, am dansat, am dăruit, am cântat, am ajutat și am primit ajutor, am îmbrățișat, am fost alături, am condus, am încercat, am simțit, am sperat, am lăsat emoțiilor de toate felurile să intre în viața mea și le-am trăit pe fiecare, în toată intensitatea. Astăzi sunt liberă și fericită! Pentru că sunt 101 motive să fiu!

  • Pe voi ce vă face fericiți?

Cel mai prețios dintre cadouri

my

Toamna, 2014

Eu iubesc oamenii! Chiar și pe cei care mă iubesc mai puțin! Fac ca în filmul acela, când personajul principal vrea să schimbe atitudinea negativă față de el a eroilor negativi prin binele pe care îl oferă necondiționat, spunând că „o să continui să le fac bine și să-i tratez cu dragoste până când ei înșiși n-o să-și mai poată suporta răutatea și-mi vor răspunde cu aceeași monedă”. Oamenii nu sunt răi după natura lor, știu asta. Oamenii pot fi triști, pot fi singuri, dar nu răi. Circumstanțele prin care-i poartă viața le mai taie unora din zâmbet, dar vreau să cred că asta le întunecă și sufletele. Eu întâlnesc zilnic fel de fel de oameni în calea mea. Unii sunt cu zâmbete pe buze (și sincere, și false), alții sunt cu lacrimi în ochi. Dar toți împreună, indiferent prin ce trec, au nevoie de unul și același lucru: o îmbrățișare, o vorbă caldă, o strângere de mână prietenească, o certitudine că sunt înțeleși și multă-multă iubire. Iubirea este ceea ce putem dărui fără să cheltuim bani, și credeți-mă, este cel mai prețios dintre cadouri!

Să iubim viața și oamenii pe care-i întâlnim în calea noastră! Binele se răsplătește cu bine, iar atunci când dăruiești fericire, o primești înapoi înzecit! Eu m-am convins astăzi pe pielea mea! Vă transmit gândurile mele bune și să aveți parte în viață de ceea ce vă face cu adevărat fericiți!

Dinspre apus

noapteaOmul când e tânăr și sănătos își imaginează că n-o să moară niciodată, și trăiește cu această convingere. Realitatea în care crede e departe de tratatele științifice pe care le citește în cărți, demonstrate cu lux de amănunte și abundente în exemple concludente, și înțelepciunile debitate de bătrâni cu experiența anilor gravată în ochi. Realitatea în care crede e încă virgină, înzestrată cu luciu de răsărit și înfășurată în mantia idealurilor de început. Această realitate, eroică și mare cât un munte, îl însoțește ca un talisman și îl face puternic până în momentul când i se înfățișează în fața ochilor, la picioare, adevărul. Crud și intolerant. Ca o revelație pe care ar fi preferat să n-o afle niciodată.

Cu o asemenea realitate a trăit R. 42 de ani. Până în ziua în care porțile cerului s-au deschis și au lăsat să cadă peste el incertitudini nevânturate, amestecate cu tot felul de idei lugubre. Toamna s-a instaurat pe neașteptate în viața sa și bărbatul a simțit greutatea anilor ca o lovitură de pumnal drept în miezul inimii. Nu era deprins să piardă, nu era deprins să sufere și, mai ales – nu era deprins să moară…

To be continued…