Trăiește în felul tău. Descoperă în cartea lui Osho ce înseamnă cu adevărat să fii rebel

traieste in felul tau osho

O carte care-ți dă peste cap multe concepții despre viață. Asta este „Trăiește în felul tău” de Osho pentru mine. La început n-am înțeles de ce autorul american Tom Robbins îl consideră pe Osho drept „cel mai periculos om de la Iisus Hristos încoace”, până să-i citesc câteva cărți. Osho tulbură, într-adevăr. E un fel de Socrate a timpurilor noastre, ori Osho n-a scris cărți; asemenea lui Socrate el a ținut discursuri, fiind un orator desăvârșit. Iar prin discursurile lui a reușit să inducă oamenilor că niciun adevăr nu e bătut în cui. Exceptând adevărul propriu. „Nici un mântuitor, nici o tradiție, nici o mesia, nici o sfântă scriptură nu-ți poate da adevărul. Singurul adevăr e adevărul propriu.”

Citește această carte, să înveți cum e să fii cu adevărat rebel trăind în felul tău.

  • „A ști despre adevăr nu înseamnă a cunoaște adevărul.”
  • „Cu cât ești mai talentat, cu cât e mai veritabilă inteligența ta, cu atât e mai mică posibilitatea de a fi apreciat cu ușurință. Mai probabil că vei fi condamnat. De ce? Deoarece un geniu aduce ceva nou în lume, atât de nou, încât vechile criterii nu mai sunt potrivite pentru a-l evalua. Iar vechile criterii sunt adânc înrădăcinate în mintea omenească; ele nu pot dispărea cu ușurință.”
  • „Exprimați-vă întregul vostru potențial! Căci numai atunci vă veți simți împliniți! Însă nu trebuie s-o faceți ca mijloc de a ajunge undeva, de a dobândi ceva. Toate acestea trebuie să fie doar o pură expresie a bucuriei voastre, a celebrării voastre. Și atunci calitatea se schimbă.”
  • „Există oameni care spun doar ceea ce vor ceilalți să audă. Oamenii aceștia vor deveni cunoscuți, apreciați, respectați, dar ei rămân oameni mediocri. Omul de geniu dă glas acelor lucruri care răsar în inima lui, fără să-i pese câtuși de puțin dacă are să fie pe placul cuiva sau nu. El exprimă direct, fără ocolișuri – nu se gândește niciodată la rezultate și consecințe.”
  • „Nu e nevoie să să faci nimic ca să fii un om valoros – ești deja valoros. Dacă n-ai fi fost astfel, nu te-ai mai fi aflat aici. Dumnezeu ți-a dat naștere, te-a creat, ceea ce înseamnă că a văzut El ceva valoros în tine. Dacă ești lipsit de valoare, înseamnă că Dumnezeu nu e un creator prea original; înseamnă, de fapt, că nu e cine știe ce creator. Altminteri, cum să fi creat o persoană lipsită de valoare? Societatea te face să te simți lipsit de valoare, fiindcă numai așa te poate exploata.”
  • „Caută partea bună a lucrurilor în viață, numără trandafirii și nu lua în seamă spinii. Ei sunt acolo, îi vezi, dar nu le acorda prea mare atenție.”
  • „Acceptă-ți limitările, acceptă-ți imperfecțiunile. Asta înseamnă să fii o ființă umană.”
  • „Lasă-ți iubirea de sine să țâșnească și să te cuprindă. Datorită acestei iubiri vei începe să devii creativ; o persoană care se iubește pe ea însăși devine inevitabil creativă.”
  • „Trebuie să-ți aduci aminte să nu iei nimic prea în serios, ci să-ți păstrezi mereu spiritul lucid, să rămâi lipsit de sobrietate; căci cu cât ești mai ludic și mai glumeț, cu atât înțelegi lucrurile mai bine. Un om sobru încetează să mai înțeleagă, el deja a luat o anumită atitudine, fixă, imuabilă; a început să aibă prejudecăți.”
  • „Toate societățileau grijă să facă mintea din ce în ce mai puternică, așa încât, dacă există vreun conflict între inimă și minte, mintea să fie cea care câștigă. Dar fiecare victorie a minții asupra inimii e o suferință. E o victorie a celorlalți asupra firii tale, asupra ființei tale – asupra ta. Ți-au cultivat mintea ca să servească scopurilor lor.”
  • „Ce nevoie e de națiuni? Ce nevoie e de pașapoarte și de vize și de granițe? Acest întreg pământ e al nostru: oriunde vrea omul să fie, are dreptul să fie. Soarele nu e proprietatea nimănui, pământul nu e proprietatea nimănui, luna nu e proprietatea nimănui; vântul, norii, ploaia – nimic nu e proprietatea nimănui. De ce trageți aceste linii?”
  • „Numai noul, acceptat în mod profund și total, te poate transforma. Nu poți aduce noul în viața ta; noul vine singur. Poți fie să-l accepți, fie să-l respingi. Dacă-l respingi, rămâi o piatră, închis și mort. Dacă-l primești, devii o floare, începi să te deschizi… iar în deschiderea aceea e celebrare.”
  • „ȘI ASTA VA TRECE – mesajul acesta nu e numai pentru restriște, el e și pentru ceasurile de veselie. Nu e numai pentru atunci când vei fi înfrânt; e și pentru atunci când ieși victorios – nu doar cândești cel de pe urmă, ci și când ești primul.”
  • „A fi părinte e o mare artă – a da naștere copiilor nu înseamnă nimic, orice animal o poate face; e un proces natural, biologic, instinctiv. A da naștere unui copil nu e mare scofală, nu e nimic special; e ceva foarte comun. Dar a fi părinte e ceva extraordinar; foarte puțini oamenisunt cu adevăratcapabili să fie părinți.”
  • „Oamenii nu pot fi fericiți decât într-un singur mod: dacă sunt ei înșiși, în mod autentic.”
  • „…rebelul nu crede în nimic în afară de experiența lui proprie. Singurul lui adevăr e adevărul propriu; nici un profet, nici un mesia, nici un mântuitor, nici o sfântă scriptură, nici o tradiție străveche nu-i pot da adevărul.”
  • „Ești frumos așa cum ești, de ce nu te poți accepta? Și miracolul este că, atunci când te accepți, se produce schimbarea.”
  • „Omul nu e un obiect. De aici tot necazul și toată bucuria, toate povocările, toate tulburările.”
Reclame

Cum să intri în rezonanță cu Dumnezeu, dând deoparte toate ideologiile

pelerinaj

O poveste frumoasă despre un mistic sufist, Farid:

Într-o noapte, el visează că prin grația lui Allah a ajuns în paradis. și întreg paradisul e împodobit, peste tot milioane de lumini și de flori – se serbează ceva – și cântă muzica.

„Ce se întâmplă?”, întreabă el.
„E ziua de naștere a lui Dumnezeu”, i se răspunde, „și îl sărbătorim. Ai venit la momentul potrivit.”

Așa că se așează el sub un pom, ca să privească la ce se petrece, tocmai când o mare procesiune începe să se pună în mișcare pe drum. Un bărbat stă pe un cal.

„Cine e bărbatul acesta?”, se interesează Farid. „Nu-l cunoști? E Hazrad Mahomed”, i se răspunde. În spatele lui merg milioane și milioane de oameni, iar el întreabă: „Oamenii aceștia cine sunt?” „Aceștia sunt musulmanii, adepții lui Mahomed”, vine răspunsul. Apoi trece Iisus, iar în urma lui sunt milioane de oameni. Apoi trece Krishna în caleașca lui de aur, urmat și el de milioane de oameni. Și tot așa mai departe… procesiunea continuă, continuă, continuă.

Apoi, într-un final, călare pe un măgar bătrân trece un bărbat bătrân. În urma lui nu e nimeni, e singur. Uitându-se la acest om, Farid începe să râdă – e hilar, așa cum merge el fără să fie urmat de nimeni. Și de ce e călare pe măgar? Îl întreabă: „Dumneata cine ești, domnule? I-am văzut pe Mahomed, pe Iisus, pe Krishna, pe Mahavira, pe Budda – dumneata cine ești? Pari un fel de glumă! Și nu te urmează nimeni.

Foarte trist, bătrânul îi răspunde: „Da, sunt Dumnezeu. Azi e ziua mea. Dar oamenii au devenit  ba musulmani, ba creștini, ba hinduși, iar cu mine n-a mai rămas nimeni.”

Din cauza șocului, Farind s-a trezit. Le-a spus a doua zi discipolilor: „De acum nu mai sunt musulman. Visul acesta a fost o mare revelație. De acum nu mai fac parte din nici o religie organizată, ci voi fi pur și simplu eu însumi. Vreau să fiu cu Dumnezeu, cel puțin un om să îl urmeze pe el.”

Întâlnirea de la apus de soare

Pe Doina Dabija am îndrăgit-o datorită poeziilor sale – cu o încărcătură emoțională bogată, asemănătoare din punct de vedere stilistic cu ale lui Nicolae Dabija – tatăl – dar și originale prin prisma sensibilității care se simte printre rânduri.

Am descoperit (pe paginile săptămânalului Literatura și Arta) că poeta știe să surprindă nu doar prin poezie, ci și prin nuvelele pe care le publică. Același stil plin de profunzime, de curățenie, de sensibilitate.

Întâlnirea de la apus de soare (publicată în numărul 45 al ziarului, de pe 6 noiembrie 2014) este o nuvelă care mi-a ajuns direct la inimă și pe care vreau să o împărtășesc cu voi.

Sper și aștept o carte cu nuvele semnată de Doina Dabija cât de curând. Pentru că poeta are ce ne spune!

Citiți o nuvelă de nota 10!

Întilnirea de la apus de soare

Se întâlniră cu toţii la apus de soare. Aliniaţi în cete, înfofoliţi în
armuri de foc, veneau pe nori sau ieşeau de sub pământ, fiecare venea
să dea raportul mai-marelui întunecat. Îşi aşteptau mândri rândul ca
să dea darea de seamă pentru tot ceea ce înfăptuia pe pământ.
– Eu, întunecimea voastră, am umblat lumea toată şi am provocat
războaie între popoare. Aceste lucruri le-am înfăptuit în 500 de zile!,
spuse primul vorbitor.
– Eu, împărate, am împrăştiat patima băuturii într-o familie de
oameni cumsecade. Această ispravă am făcut-o destul de repede.
– Eu am provocat furtuni pe mări şi am scufundat multe coră-
bii, întunecimea ta.
– Iar eu, strigă altul, chiar acum mă întorc de la o nuntă. De un
an de zile mă chinui să bag vrajbă între rudele şi prietenii mirilor. Iar
astăzi, în ziua nunţii lor, am reuşit să-i fac pe nuntaşi să se urască, să
se bată între ei, ba chiar să se omoare.
– Timp pierdut, neînsemnaţilor!, răcni căpetenia. Asta numiţi
voi ispravă? Suflete, suflete aţi pierdut? Există măcar unul dintre
voi care a reuşit să smulgă credinţa din sufletul omului, ei?
Din tăcerea care se lăsă, se auzi un glas tremurând:
– Este greu, întunecimea voastră. Patimi şi rele aducem din bel-
şug, însă credinţa oamenilor rămâne intactă. Îi putem face să uite să
iubească, să se urască între ei, să se mânie, să facem rele, dar până
la urmă ei tot îşi spun cu voce tare sau în gând „Doamne, ajută!”
sau „Doamne iartă!”.
– Degeaba aţi umplut pământul şi sunteţi câtă frunză şi iarbă,
parcă nu aţi fi în stare de nimic! Trebuie să găsim un vicleşug ca
să atragem de partea noastră cât mai mulţi oameni, că timpul nu ne
este prieten. Împărăţia noastră trebuie să fie mai mare decât împără-
ţia lui Dumnezeu! Faptul că trimiteţi moartea după ei nu ne ajută cu
nimic. Sufletele lor mă interesează, nu războaie şi altele…
– Întunecimea voastră, eu zic că ar fi bine să le vârâm în cap că
Dumnezeu de fapt nu există…
– Nu, nu este bine! Cu acest gând nu câştigăm prea multe suflete.
Vreau un vicleşug care să-i piardă şi nici să nu ştie că sunt
pierduţi. Vreau idei!
– Eu propun să sugerăm oamenilor că nu există viaţă după
moarte, că viaţa este doar până la mormânt, spune altul.
– Nu, nu, nici asta nu e bine! Pe pământ sunt destui oameni care
s-au întâlnit cu mine şi au aflat că există iadul, deci – şi raiul, că ştiu
că există viaţă după moarte, să spună altul!
– Întunecimea ta, eu zic să-i lăudăm pe oameni pentru credinţa
lor, să-i umplem de mândrie şi să le şoptim gândul că, indiferent
de păcate, oricum vor merge cu toţii în rai, şi să nu se grăbească
cu spovedania, să o lase mai pe la bătrâneţe, când vor apune anii,
că au vreme destulă pentru pocăinţă. Să le şoptim că aşa este lăsat
de la Dumnezeu, să guste din toate plăcerile vieţii, să-şi facă toate
poftele de pe pământ, că Dumnezeu îi va ierta la sfârşitul vieţii lor
pentru toate. Dacă vom face acest lucru, clipă de clipă, vom acapara
multe suflete, iar ei nici nu vor observa cum trece timpul. Moartea
va veni repede şi-i va găsi nepregătiţi, vor uita şi ce păcate au făcut,
iar atunci sufletele lor, fiind grele de atâtea fărădelegi, vor ajunge cu
siguranţă în împărăţia noastră.
Abia acum împăratul căpeteniilor schimonosi un rânjet satisfă-
cut şi porunci:
– Mergeţi în lume şi aşa să faceţi!

Confesiuni printre foi


Privighetori împăiate, Nicolae Dabija

Este un poet extraordinar!, nu obosesc să spun.

Inițial m-a cucerit cu romanul ”Temă pentru acasă”, care dezvăluie o poveste de dragoste  ce a avut nenorocul de a se naște în timpuri nepotrivite, căpătând un succes imediat în rândul cititorilor și un feedback pozitiv de la critici. Apoi am îndrăgit nuvelele sale, cu o preferință sporită pentru ”Îngerul păzitor” și ”Casa cu cărți”.

Și dacă e să vorbim despre poezii, atunci N.Dabija este poetul care te vrăjește de-a CIMG2950dreptul prin slovele sale. Am citit cu o plăcere deosebită fiecare cuvânțel din ”Privighetori împăiate”. Este cartea de poezii care-ți va deveni prietenă, fiind că nu vei mai cuteza să o lași din mâini. Ai senzația că-ți ascultă liniștită confesiunile, ca apoi să te întărească și să-ți încălzească sufletul prin cuvintele calde, desenate în rimă, din poezii. Dacă te-ai săturat de poezii seci, neinspirate și neatrăgătoare, care nu-ți mai fac sufletul să vibreze, această carte e potrivită pentru tine. Poeziile pe care le vei găsi aici te vor încălzi la propriu.

Iată aici doar câteva din poeziile pe care le găsiți în ”Privighetori împăiate”:

 Dumnezeu

Ades, pe bunul Dumnezeu
îl simt murind în locul meu.

Când gata sunt să cad, în drum
pornit spre-un iluzoriu țel,
simt de pe umeri crucea cum
mi-o ia, să o mai ducă el.

Și parcă îl aud, din greu
oftând, din cerul lui enorm:
ce greu e să fii Dumnezeu,
dar și mai greu e să fii om.

Când pentr-un pom ce moare, sufăr,
sau pentru roiul de albine,
sau pentru floarea cea de nufăr-
și Domnul suferă cu mine.

Și, de-un țăruș legat, când zbor,
ori sunt rănit de-un brebenel…
Cu fiecare muritor
Eu simt cum sângeră și El.

…Ades, pe bunul Dumnezeu
Îl simt murind în locul meu.

Și cărțile au suflet…

 Și cărțile au suflet: uneori
le și auzi, în preajmă, cum respiră,
cum plâng, cum râd cu tine, cum se miră
și-ți fac din zile moarte- sărbători.

Sunt cărți ce te urâră și iubiră
și cărți care te-au învățat să zbori
Sau, la duieluri, când te-ai dus să mori,
ca niște secundanți, te însoțiră. Continuă lectura