Pe Doina Dabija am îndrăgit-o datorită poeziilor sale – cu o încărcătură emoțională bogată, asemănătoare din punct de vedere stilistic cu ale lui Nicolae Dabija – tatăl – dar și originale prin prisma sensibilității care se simte printre rânduri.
Am descoperit (pe paginile săptămânalului Literatura și Arta) că poeta știe să surprindă nu doar prin poezie, ci și prin nuvelele pe care le publică. Același stil plin de profunzime, de curățenie, de sensibilitate.
Întâlnirea de la apus de soare (publicată în numărul 45 al ziarului, de pe 6 noiembrie 2014) este o nuvelă care mi-a ajuns direct la inimă și pe care vreau să o împărtășesc cu voi.
Sper și aștept o carte cu nuvele semnată de Doina Dabija cât de curând. Pentru că poeta are ce ne spune!
Citiți o nuvelă de nota 10!
Se întâlniră cu toţii la apus de soare. Aliniaţi în cete, înfofoliţi în
armuri de foc, veneau pe nori sau ieşeau de sub pământ, fiecare venea
să dea raportul mai-marelui întunecat. Îşi aşteptau mândri rândul ca
să dea darea de seamă pentru tot ceea ce înfăptuia pe pământ.
– Eu, întunecimea voastră, am umblat lumea toată şi am provocat
războaie între popoare. Aceste lucruri le-am înfăptuit în 500 de zile!,
spuse primul vorbitor.
– Eu, împărate, am împrăştiat patima băuturii într-o familie de
oameni cumsecade. Această ispravă am făcut-o destul de repede.
– Eu am provocat furtuni pe mări şi am scufundat multe coră-
bii, întunecimea ta.
– Iar eu, strigă altul, chiar acum mă întorc de la o nuntă. De un
an de zile mă chinui să bag vrajbă între rudele şi prietenii mirilor. Iar
astăzi, în ziua nunţii lor, am reuşit să-i fac pe nuntaşi să se urască, să
se bată între ei, ba chiar să se omoare.
– Timp pierdut, neînsemnaţilor!, răcni căpetenia. Asta numiţi
voi ispravă? Suflete, suflete aţi pierdut? Există măcar unul dintre
voi care a reuşit să smulgă credinţa din sufletul omului, ei?
Din tăcerea care se lăsă, se auzi un glas tremurând:
– Este greu, întunecimea voastră. Patimi şi rele aducem din bel-
şug, însă credinţa oamenilor rămâne intactă. Îi putem face să uite să
iubească, să se urască între ei, să se mânie, să facem rele, dar până
la urmă ei tot îşi spun cu voce tare sau în gând „Doamne, ajută!”
sau „Doamne iartă!”.
– Degeaba aţi umplut pământul şi sunteţi câtă frunză şi iarbă,
parcă nu aţi fi în stare de nimic! Trebuie să găsim un vicleşug ca
să atragem de partea noastră cât mai mulţi oameni, că timpul nu ne
este prieten. Împărăţia noastră trebuie să fie mai mare decât împără-
ţia lui Dumnezeu! Faptul că trimiteţi moartea după ei nu ne ajută cu
nimic. Sufletele lor mă interesează, nu războaie şi altele…
– Întunecimea voastră, eu zic că ar fi bine să le vârâm în cap că
Dumnezeu de fapt nu există…
– Nu, nu este bine! Cu acest gând nu câştigăm prea multe suflete.
Vreau un vicleşug care să-i piardă şi nici să nu ştie că sunt
pierduţi. Vreau idei!
– Eu propun să sugerăm oamenilor că nu există viaţă după
moarte, că viaţa este doar până la mormânt, spune altul.
– Nu, nu, nici asta nu e bine! Pe pământ sunt destui oameni care
s-au întâlnit cu mine şi au aflat că există iadul, deci – şi raiul, că ştiu
că există viaţă după moarte, să spună altul!
– Întunecimea ta, eu zic să-i lăudăm pe oameni pentru credinţa
lor, să-i umplem de mândrie şi să le şoptim gândul că, indiferent
de păcate, oricum vor merge cu toţii în rai, şi să nu se grăbească
cu spovedania, să o lase mai pe la bătrâneţe, când vor apune anii,
că au vreme destulă pentru pocăinţă. Să le şoptim că aşa este lăsat
de la Dumnezeu, să guste din toate plăcerile vieţii, să-şi facă toate
poftele de pe pământ, că Dumnezeu îi va ierta la sfârşitul vieţii lor
pentru toate. Dacă vom face acest lucru, clipă de clipă, vom acapara
multe suflete, iar ei nici nu vor observa cum trece timpul. Moartea
va veni repede şi-i va găsi nepregătiţi, vor uita şi ce păcate au făcut,
iar atunci sufletele lor, fiind grele de atâtea fărădelegi, vor ajunge cu
siguranţă în împărăţia noastră.
Abia acum împăratul căpeteniilor schimonosi un rânjet satisfă-
cut şi porunci:
– Mergeţi în lume şi aşa să faceţi!
Mariana Raileanu 