Mă ridic spre tine cu privirea lină
şi-ţi percep uitarea cu îndurerare,
ochii care acuma-s numai nepăsare
ieri erau ca mierea, dulce, de albină.
Mă îndrept spre tine c-o speranţă mută.
unde-i timpul cela-n care îmi cântai
şi-n magia nopţii tainic mă rugai:
-Tu, prinţesă mică, inima-mi ascultă!
Mă opresc alături şi te prind de mână.
Nu mai eşti acela de odinioară,
ai permis iubirii toată să dispară,
în această noapte, rece şi străină.
Aud foşnetul inimii tale
de par-aş auzi spărgându-se de podea
în zeci de bucăţi o farfurie,
mi-e inima la fel de pustie,
sunt rece, ursuză şi rea,
dar conştiinţa-mi ştie
că această ruptură te va salva.
Iubirea mea-i ca o scânteie,
nu va trăi mai mult în lumea ta
decât o clipă,
rece ca o stea,
informă şi neroditoare.
aud inima ta cum tresare,
permite acestei rupturi
să fie.
M-am cufundat într-o stea
Ca să văd umbrele privirilor tale
Dar vai!, erau atât de reci și amare
Cum nu le-am mai văzut în viața mea.
Iar vocea-ți scumpă care îmi cânta,
Mai dulce decât mierea de albine,
Azi dragostea mi-o prefăcu-n ruine-
Atât de tare-n mine zgârâia…
Azi nu mai suntem ”unul”, suntem ”doi”
Iar tăcerea care mai ieri ne unea
Azi ne desparte ca o veste grea, și
Doar măsoară apusul dintre noi.
Mariana Raileanu 