<3

inima
***
Maia stătea țeapănă cu spatele la mine, în mijlocul clasei, cu mâinile lăsate în jos, pe lângă ea. Ar fi fost normal să mă apropii și să-i cer armistițiul pe care am avut de gând să i-l cer încă de când m-am pornit de acasă, dar tocmai atunci a trebuit să-și facă apariția, scoțându-și botișorul la suprafață, ca o vulpe, orgoliul meu întreg. O descoperisem că mă place, iar atunci când reușesc să cuceresc o fată simt nevoia, idioată?, s-o necăjesc, s-o umilesc, să-i calc în picioare toată mândria. Ori Maia devenise, asemenea celorlalte, o pradă ușoară. Prea ușoară.
Mă duc spre ea și o apuc de mâini cu brutalitate, să-i provoc durere. O privesc în față cu niște ochi care vor să-i spună: „De ce mă iubești, Maia? Te rog, nu mă iubi!” Ea se uită la mine speriată. „Hai, Maia, lovește-mă! Arată-mi că mai vrei să lupți! Că nu ești a mea, încă!” Oare ea îmi citește aceste gânduri? Oare înțelege ce o rog? Numai să nu plângă! Să nu demonstreze că e slabă și să-mi ruineze, prin asta, toate speranțele.
Ea mă privește fix, cu ochii unui copil căruia tocmai i s-a luat din mână îngheţata. Văd toți colegii în jurul nostru, uitându-se la noi ca la o telenovelă. Mă gândesc să le răsplătesc atenția cu o scenă pe măsură și o iau pe Maia în brațe, trimițându-mi în gura ei tăria buzelor. „Poftim, Maia! Pupă-mă, dacă mă iubești! Strânge-mă în brațe! Arată-le tuturor că ai capitulat. Că războiul s-a terminat tot și că nu ești tu cea învingătoare. Iar eu atât de mult am vrut să învingi, Maia! Am vrut să învingi ca să te pot iubi.”
Maia se sustrage din brațele mele și se uită la mine ca la un străin, ca la o dezamăgire.
Iar acest sentiment, Maia!
Plângi acum.
Sau lovește-mă.
Sau fugi. Ai mai fugit și data trecută, ca să scapi de o scenă. Nu-ți place că avansez, nu-i așa? Aș vrea să văd ce-i în capul tău, la ce te gândești când te uiți la mine. Pe tine vreau să te cunosc întreagă-întreagă, Maia!
Și deodată mă înghimpă cu rece. Un dacă supărător, morocănos, care pune totul la îndoială. Până și cele mai evidente fapte. Dacă acea privire dezamăgită a ei nu venea dintr-o iubire trădată? Dacă, cumva, nu venea din nici un fel de iubire? S-ar fi putut să fiu atât de încrezut în mine încât să iau orice atitudinea a ei drept dovezi concludente a dragostei ce-mi poartă. Iar în realitate să nu fie decât dezamăgirea simplă. Venită la un om din cauza unui alt om, pe care l-a crezut mai bun, de pildă.
Dacă e așa, Maia nu mă iubește. Sunt fericit din nou! Sunt trist din nou! Pot să continui s-o cuceresc, ca să pot s-o iubesc, la capăt, însutit.

(O surpriză cu continuitate! Aflați mai multe mai târziu.:) )

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s