P.R.O.T.E.S.T

 carte-de-vacanta                                                                               

”…cărți de duzină, fără nici o valoare.”?!

Când așteptam aseară în stație sosirea troleibuzului, cu o carte în mână recent procurată din librărie, s-a apropiat de mine o doamnă. Tind să presupun ca avea în jur de 45-50 de ani, nu după făcătură și riduri ușor schițate pe frunte cât după firele albe, grăbite să apară în podoaba capilară de un negru aprins. Avea o lumină misterioasă pe chip și un zâmbet matern melancolic.

– Cum se numește?

Privea îndelung la cartea pe care o țineam la subraț.

-”Numele trandafirului” de Umberto Eco, i-am răspuns.

A lăsat imediat privirea în pământ, parcă încercând să răscolească în amintiri. În clipele care-au urmat am aflat că o chema Elena și că venise în oraș ca să facă niște cumpărături pentru sărbători. Cu o indrăzneală familiară a început să-mi istorisească detalii din anii tinereții sale, accentuând că pe vremuri nu aveau atâta acces la informații cum avem noi, tinerii de azi. Mi-a mai spus, de asemenea, despre cartea pe care o citise cu câteva luni în urmă și care i-a schimbat în mod miraculos concepțiile cu privire la vise, la viață, la viitor. Vorbea despre acea carte cu aceeși încântare și strălucire în glas cu care ar vorbi un băiat despre fata visurilor sale.

-Nu am auzit până acum de Umberto Eco, și poate că încă de mulți alții ca el nu am auzit, cu părere de rău, căci nu mai am timp în ziua de azi decât să-mi îngrijesc de casă, familie și copii. Am citit însă o carte care, întrucâtva, m-a umplut de căldură și de schimbare. Și pe aceasta am citit-o din recomandările zilnice a unei cumătre, care tot insista să o văd, măcar o dată. Poate că ai fi auzit de ea- mi se adresează-, căci e foarte populară și apreciată azi.

Mi s-a confesat cam 15 minute înainte de a-mi divulga despre ce carte era vorba. Și nu m-am mirat când am auzit, din nou, de Coelho! Acea doamnă vorbea cu atâta dragoste despre ”Alchimistul” lui Coelho încât simpla expresie și emoție cu care-mi monologa despre această lectură mă făceau s-o ascult cu plăcere, fără s-o întrerup cu întrebări inutile și alte incursiuni de prisos. Mi-a tot vorbit despre ”Alchimistul” ca despre o taină pe care o pătrunse, o înțelese, o ajutase… până când a venit în grabă troleibuzul pentru a pune capăt unei discuții care risc să cred că ar fi fost interminabilă. Atâtea avea să-mi spună despre acest scriitor și această operă a sa!

Vreau să recunosc că ”Alchimistul” a fost mult timp una din cărțile mele preferate. Și m-a încântat lectura acestei cărți întratât încât m-a determinat să citesc și alte opere din creația lui Coelho: ”11 minute”, ”Veronika  se hotărăște să moară”, ”Zahir”.

Astăzi, însă, m-am ciocnit de o afirmație supărătoare, în care operele lui Coelho sunt trecute, fără ezitare, în rândul ”cărților de duzină, fără nici o valoare”. Nu știu câtă subiectivitate a pus Octavian Paler în afirmația sa, dar la sigur există sute și poate chiar mii de oameni, gata să nege această afirmație, întrucât ceea ce pentru Paler reprezintă o carte fără valoare, poate reprezenta pentru alții o valoare, un stimul, o descoperire. Am iubit ”Alchimistul” anume pentru motivația de a visa pe care a înfiripat-o în mine, anume avântul pe care l-am avut, după lectură, de a-mi urma până la capăt îndemnul inimii, de a nu mă opri în fața greutăților și de a-mi îndeplini cele mai năstrușnice vise. Și de ce adică ”fără valoare”?!, m-am întrebat indignată. Oare aceste cărți nu sunt amintite de toți la fiecare colț de stradă?, la fiecare schimb de impresii între prietene la o cafea?, la fiecare cerc de lectură desfășurat de tinerii dornici să culeagă înțelepciunea din cărti?

Până și doamna care nu-și vede capul de atâtea griji și nevoi a zîmbit cu căldură când și-a amintit de cartea citită!

Am zis unei prietene întristarea mea. Și mi-a răspuns: ” Îl iubesc pe Coelho, dar nu pentru valoarea sau nonvaloarea cărților sale, căci cărțile sale sunt comerciale, care prind la public, ci pentru faptul că acestea sunt motivaționale.”  M-am gândit apoi, și ce dacă sunt comerciale? Dacă sunt comerciale înseamnă că nu sunt bune? Sau aveau să fie bune dacă nu erau comerciale? Nu ar putea fi considerate o valoare și pentru faptul că sunt motivaționale?

Alții afirmă că preferă cărțile ce-și au demonstrată valoarea în timp. Și ce facem dar dacă Coelho aparține acestui timp? Îl lăsăm celora care-l vor aprecia după doua sau trei sute de ani?

M-a înțepat întatât afirmația lui Paler încât am exagerat pentru moment cu gândul răutăcios că a spus-o din invidie.

Risc să fiu privită cu scepticism de către unii, sau cu ironie de către alții, dar nu renunț la operele care au avut o însemnătate specială în viața mea, fiind ele de duzină sau nu… comerciale sau nu… cu sau fără valoare…

Anunțuri

3 gânduri despre „P.R.O.T.E.S.T

  1. Cărţile „de valoare” nu sunt neapărat cele mai bune cărţi din lume. Ele sunt adesea integrate în patrimoniul literar al unei ţări datorită opiniei unor critici şi nu prin vreun vot general. Părerea mea, om care nu l-a citit pe Coelho, este că cele mai bune cărţi sunt cele ce te lasă cu un sentiment pozitiv, care te fac să îţi construieşti în minte o reprezentare grafică a poveştii şi care, după mulţi ani de la lectură încă te fac să îţi aminteşti de ele. Omul este prin definiţie subiectiv aşa că de ce n-ar fi şi critica literară un domeniu specific subiectivismului individual, că doar fiecare dintre noi simte lucrurile puţin diferit de ceilalţi.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s