Inimă înzăpezită tomnatic

getImage (6)

                                                                          Colind înfrigurată parcul dezgolit.

Copacii își dezbracă haina și o aruncă la picioarele mele. O fac cu durere, căci li’s dragi frunzele, dar şi mai mult li’e milă de mine, care caut cu privirea îmbrăţişările uitate ale visurilor.

Năstruşnic, se joacă vântul cu şuviţe din părul meu. Mi le împrăştie pe faţă neobrăzat, ciupindu-mă de vârful nasului.

Mă gâdilă şi mă alintă. Mă răsfaţă. Parcă ar căuta joacă, parcă ar încerca să-mi intre în voie, descoperind în mine un tovarăş. El nu ştie că paşii mă duc inconştienţi, strivind sub încălţări orice fir de speranţă. El nu ştie că caut acel sentiment, de eliberare, de linişte, de detaşare… El nu ştie că palidul din faţa mea nu se datorează coloritului de frunze care mă inundă, şi că ochii mei, care privesc în văzduhul adumbrit de visele trecutului, mă apasă cu o insuportabilă resemnare. El nu ştie că nu mai exist. Că e umbra- cea care mă poartă. Că toate sunt doar nişte reminiscenţe telurice obligatoriu însufleţite de destin. El nu ştie…

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s