Strigăt din umbră

O-noua-noapte-

Alerg ca o frunză gonită de vânturi;
Calc pietre și răni șiruiesc din călcâie,
Mă-nghit și mă sorb cu tărie pământuri-
Nici umbră din mine să nu mai rămâie.

Alerg ca o pasăre cu aripa frântă,
Agățându-mi speranța de bolta cerească-
E singura parcă, care încă cuvântă
Și-oprește tăcerea care vrea să lovească

Mă ține pământul, mă ține, m-apasă
Mă trage-n adâncuri cu forțe de fier,
M-acoperă umbra care nu mă mai lasă
Să-mi ridic resemnată privirea spre cer.

Alunec și cad, încălcită de noapte
O spaimă mi-e inima toată. Tresar…
Parcă văd, parc-aud izvorâte din șoapte-
Strigăte-n umbră, care tainic dispar.

Mariana Răileanu

09.12.12

(Publicat în ,,Literatura şi Arta”)

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s